Luni - Vineri: 09:00 - 20:00
Vrei mai multe detalii?
Blog de psihoterapie
08-Feb-2024
Tipuri de atasament
Care sunt cele 4 stiluri de atașament și cum arată în relațiile adultului?
Atașamentul este unul dintre cele mai importante concepte din psihologie. Când ne naștem suntem total lipsiți de apărare și total dependenți de părinți. Omul este singura specie în care noul născutul nu se poate descurca singur pentru a supraviețui. Bebelușul are nevoie de părinte pentru a-i fi satisfăcute nevoile de bază (hrană, apă, adăpost), dar și nevoile de siguranță, iubire, apropiere. Dacă părintele are grijă să satisfacă nevoile copilului, chiar din prima zi de viață, acel copil va putea dezvolta un atașament securizat cu părinții săi. Felul în care se va desfășura prima relație de atașament va da tonul pentru modul în care viitorul adult se va comporta în relațiile sale.
Atașamentul nu influențează numai viitoarele noastre relații sociale. Modul în care învățăm de mici cum să ne raportăm la ceilalți ne va construi viziunea despre lume și despre cei din jurul nostru. Vom învăța dacă putem sau nu putem să avem încredere în cei apropiați, vom învăța dacă lumea este periculoasă și nu avem susținere să ne descurcăm, sau dacă suntem capabili să descoperim noi experiențe pentru că avem încredere că cei din jur vor fi alături de noi și ne vor oferi siguranță. Toate aceste credințe vor influența atât relațiile sociale, cât și reziliența, stima de sine, încrederea în sine, comportamentele și modul de gestionare a situațiilor dificile.
Teoria atașamentului are în centru legătura care se creează între copil și părinte pe parcursul dezvoltării. John Bowlby (1973) credea că atașamentul este un comportament rezultat al obținerii sau menținerii proximității. Conform acestei teorii, bebelușii realizează o serie de comportamente înnăscute ale atașamentului. Aceste comportamente sunt răsul, plânsul, suptul și apucatul. Motivul pentru care bebelușii manifestă aceste comportamente este păstrarea apropierii fizice față de figura atașamentului, rezultând în supraviețuirea bebelușului în posibile situații de mediu periculoase.
Golu (2015) a afirmat că “Scopul atașamentului este primirea și conservarea siguranței” (p. 85). La început această siguranță este reflectată de supraviețuirea copilului, care în primii ani de viață este dependent de îngrijirea părinților pentru a putea trăi. De aceea legătura cu părinții și grija lor față de acesta este fundamentală pentru supraviețuire și pentru dezvoltarea unui atașament armonios.
Odată cu creșterea în vârstă înțelesul siguranței se va schimba și el, astfel apărând conceptul de bază de siguranță, care se referă la încurajarea copilului, la afișarea disponibilității față de copil atunci când el are nevoie de ajutor (Golu, 2015). Baza de siguranță este un loc sigur de unde copilul poate pleca liniștit spre explorare și se poate întoarce oricând.
Cele mai importante caracteristici ale relației de atașament sunt disponibilitatea și responsivitatea părintelui (Bylsma, Cozzarelli, & Sumer, 1997). Dacă părintele se arată disponibil să ajute copilul atunci când are nevoie, și arată că este responsiv la semnalele copilului de distres, atunci copilul va avea încredere în figura de atașament. Responsivitatea se referă la felul în care părintele reacționează la semnalele trimise de către copil.
Pe măsură ce trece timpul iar interacțiunile dintre părinte și copil cresc, copilul va dezvolta credințe puternice și așteptări legate de disponibilitatea și responsivitatea părinților, dar și concepții despre sine ca meritând sau nu afecțiunea părinților (Bylsma et al., 1997).
Copiii cu un atașament securizat pot vedea părintele precum o persoană demnă de încredere și pe care se pot baza, iar despre sine au credința că merită să fie iubiți și îngrijiți, pe când copiii care manifestă un stil de atașament nesigur au percepția despre sine că nu merită să fie iubiți și îngrijiți, se așteaptă ca părinții lor să nu fie demni de încredere, să nu fie disponibili. (Bylsma et al., 1997).
În funcție de procesul de atașament care s-a desfășurat în primii ani de viață, există două dimensiuni care stau la baza formării unor tipare de gânduri, sentimente, comportamente cu privire la relații (Foster, Kernis, & Goldman, 2007). Aceste dimensiuni se referă la anxietate și evitare.
Anxietatea descrie tendința de îngrijorare cu privire la respingere și la disponibilitatea celorlalți în momente când persoana are nevoie de sprijin, în timp ce evitarea se referă la tendința de a evita intimitatea și apropierea în relații (Foster et al., 2007).
Anxietatea se dezvoltă din experiențele interpersonale caracterizate de inconsistența disponibilității și a sprijinului de către figurile parentale de atașament, din acest motiv persoanele cu o anxietate mare în atașament se așteaptă la inconsistențe atunci când au nevoie de disponibilitatea celorlalți (Foster et al., 2007).
Evitarea se dezvoltă din experiențe interpersonale caracterizate de lipsa totală a disponibilității și a sprijinului de către figurile parentale de atașament, motiv pentru care aceste persoane au învățat să nu aștepte disponibilitate și suport din partea celorlalți, fiind insensibili la astfel de semnale ca adulți (Foster et al., 2007).
Atașament anxios
- Are nevoie de reasigurări și atenție din partea partenerului
- Foarte des se simte temător că va pierde relația
- Se îngrijorează că va fi abandonat
- Este hipervigilient la schimbările din comportamentul partenerului. Orice schimbare poate produce ruminare și anxietate
- Are tendința de a trage mai mult de relație atunci când partenerul dă semne de retragere
- Are o perspectivă nesigură și negativă despre sine, dar stabilă și pozitivă despre ceilalți
- Consideră că partenerul îi este superior
- Tinde spre dependență în relații
Atașament evitant
- Se retrage atunci când partenerul începe să dea semne de dependență emoțională
- Preferă să fie singur sau într-o relație casual
- Se simte inconfortabil în preajma emoțiilor intense și a intimității
- Are o perspectivă pozitivă dar instabilă despre sine, și o perspectivă nesigură și negativă despre ceilalți
- Este independent și se poate baza pe sine
- Îi este frică de intimitate
- Se consideră superior partenerului
- Îi este greu să se bazeze pe ceilalți
- Consideră dependența un semn de slăbiciune
- Setează limite rigide (ca niște ziduri de care nu poți trece)
- Caută distanța și evită atașamentul
- Evită conflictele
Atașament dezorganizat
- Se angajează în relații și comportamente imprevizibile și intense
- Îi este frică de respingere, dar în același timp întâmpină dificultăți în ceea ce privește intimitatea și încrederea în ceilalți.
- Își dorește apropiere, însă o evită și îi îndepărtează pe cei din jur
- Perspectivă negativă și nesigură atât despre sine, cât și despre ceilalți
- Caută și după evită apropierea
- Caută iubirea dar respinge intimitatea
- Fluctuează între suportiv și distant
- Setează limite dar după nu le respectă
- Caută relații, apoi se retrage pentru a evita suferința
Atașament securizant
- Este confortabil cu intimitatea, însă poate să gestioneze și singurătatea
- Caută conexiune, dar oferă și spațiu
- Comunică ușor sentimentele și nevoile către ceilalți
- Este deschis și are încredere în ceilalți
- Setează și respectă limite
- Poate gestiona conflicte
- Percepție pozitivă și stabilă despre sine și despre ceilalți
- Se consideră un partener egal
Referințe bibliografice
Bowlby, J. (1973). Attachment and loss: Vol. 2. Separation: Anxiety and anger. New York:
Basic Books.
Bylsma, W. H., Cozzarelli, C., & Sumer, N. (1997). Relation between adult attachment styles
and global self-esteem. Basic and applied social psychology, 19(1), 1-16.
Foster, J. D., Kernis, M. H., & Goldman, B. M. (2007). Linking adult attachment to self-esteem
stability. Self and Identity, 6(1), 64-73.
Golu, F. (2015). Manual de psihologia dezvoltării: o abordare psihodinamică. Polirom via
PublishDrive.
